Mi se pare că totul e pe dos. Mă gândeam ieri cum din cauza mea o persoană a renunțat la pasiunea ei. Nu că mi-ar păsa foarte mult de persoana respectivă, de fapt, înseamnă mai puțin decât praful de la ecranul calculatorului meu; dar totuși mi se pare ciudat să renunți la ceva ce-ți face plăcere numai pentru că există oameni ce-ți pun bețe-n roate.
Eu când am început acest blog am fost atacată de păreri negative - urât spuse - de la oameni pe care contam să mă susțină dar totuși nu m-am oprit. Pentru că în mare parte scriu pentru mine. Nu, nu sunt ipocrită, nu neg faptul că mi-ar plăcea să știu că pe voi vă interesează ceea ce scriu sau că vă regăsiți printre rânduri, dar asta știți numai voi.
Revenind la trecut, a observat cineva cum nu poate fi lăsat în urmă orice ai face? Cum te urmărește ca o bestie ce vrea să te sfâșie, dar încet ca să simți durerea în toată splendoarea ei? Pentru că eu așa-l văd. Nu contează dacă vrei sau nu să dai de x sau y, de ce ți-e frică, d-aia nu scapi, nu? Cine a zis chestia asta a fost mai mult decât inteligent.
În fine, deja am început să aberez. Vă las până mâine - sau poimâine - apoi ne citim! :) Zi frumoasă!
