Urăsc să mă simt vulnerabilă. Dar nu-mi place nici să stau și să-mi plâng de mila, chiar dacă de la un timp, numai asta fac. Și nu mă suport așa! Nu mă cunosc așa. De fapt, de ce s-o mai lungesc?! Mereu am crezut că oamenii care suferă din chestii minore, cum ar fi o despărțire de cineva cu care au stat în jur de o săptămână, maxim două, se prefac. Da, puteți spune că sunt dură, și sunt. Nu știu exact ce să spun atunci când cineva are o problemă sentimentală, pentru că eu când am nimeni nu-mi spune nimic. Nu pentru că n-ar avea cine, sau n-ar știi ce, pentru că eu nu le cer sfatul prietenilor, pentru că eu mereu trebuie să mă descurc singură.
M-aș putea numi o singuratică, pentru că mereu am preferat puțin și bun decât mult și prost, dar de curând, nici asta nu mai sunt. Și tare-aș vrea să revin la ce eram. Nu aveam probleme de genul ăstora pe care le am acum. Nu-mi făceam griji că voi fi înjunghiată pe la spate. Acum însă am nevoie de cineva, de oricine.
Am nevoie să știu că cineva vrea să știe ce fac, că cineva mă sună dimineața numai ca să știe că m-am trezit, cineva cu care să pot ieși, dar nu din obligație. Ieri am stat toată ziua și m-am gândit câte persoane am pierdut numai pentru că n-am avut eu chef de ele. Și zău că-mi pare foarte rău pentru asta, dar nu prea văd ce mai pot face. Acum e fiecare cu viața lui. Nu pot eu să merg și să zic „mă mai știți? sunt euuu!”. Penibil.
Măcar de-aș putea plânge ca să mă descarc într-un fel, dar deja cer prea multe. Mă simt de parcă aș fi strivită de doi pereți.. deci.. PE UNDE IES?
